Mi-e sufletul bolnav. E invadat de mii si mii de minciuni, e colorat cu sute de iubiri si tradari, e plin de ura si amintiri si geme de iubire. Atatea urme presarate de oameni imprudenti au lasat ca amintire doar tristete.Simt o durere aici in piept si daca as putea sa tip ca sa o alung, as tipa, dar nu pot. Sunt muta de uimire si m-am retras in cochilia mea, acolo unde nimeni nu imi poate distruge visele.
Timpul schimba oamenii pe nesimtite. Acum sunt alta si imi pare rau ca am crezut in vorbe, cand trebuia sa vad fapte, imi pare rau ca am jucat rolul secundar intr-un film regizat de tineri studenti, cand as fi putut sa am rolul principal intr-un mare film: viata mea. Dar acum e prea tarziu pentru pareri de rau, reprosuri, ganduri si regrete.
Si totusi sa stii ca te vad chiar si atunci cand nu esti, sa stii ca totusi simt inca bratele tale pe pielea mea chiar daca esti asa departe, sa stii ca te aud chiar si atunci cand taci, sa stii ca am luptat chiar daca n-ai vazut victorii si sa mai stii ca am plecat. Fii fericit!
5 comentarii:
multa putere sa mergi mai departe si sa treci peste tot greul!
Multumesc.
...doamne, sunt uimita...cred ca e impropriu sa spun ca simti la fel ca mine, sau ca simt ca si tine...e uimitor cum ma regasesc in fiecare cuvant din ce ai scris si de data aceasta...
e trist...:(
Imi place ultimul paragraf.se potriveste cu mine.hmm.
Stiu. ;))
Trimiteți un comentariu